Preoţi spirituali ce slujesc în prezent la Biserica Sfanta Ecaterina:
- Pr. Asist. Dr. Georgian Păunoiu – spiritual
Biserica „Sf. Ecaterina” deserveste ca paraclis al Facultăţii de Teologie Ortodoxã „Patriarhul Justinian”.
Biserica a funcţionat ca metoc al Mănăstirii „Sf. Ecaterina” din Muntele Sinai.
Printre obligaţiile studentelor si studenţilor la teologie se numără frecventarea paraclisului după un program liturgic stabilit.
De asemenea cadrele didactice hirotonite săvârsesc slujbe după un program stabilit si afisat la avizier.
MÂNĂSTIREA SF. ECATERINA (BUCUREŞTI)
A fost zidită de Albu Golescu şi de fratele acestuia, marele vornic Ivaşco Golesco (1574-1578; 1581-1583), amintit într-un document din 17 aug. 1596 ca fiind primul ctitor scris în pomelnic. Mânăstirea exista deja în anul 1560, când un hrisov al lui Petru Vodă aminteşte că stăpânea moşia Măicăneşti (schimbată mai târziu cu moşia Doiceşti-Doşani din Dâmboviţa), dar a fost terminată abia la începutul sec. al XVII-lea. Moşia Măicăneşti mai este pomenită de un alt hrisov, din 13 aug. 1562, tot al lui Petru Vodă. Alte hrisoave sunt emise din 14 iul. 1568, 12 iul. 1572, 11 iul. 1575. Între anii 1577-1583, Mânăstirea este atestată documentar ca închinată la Muntele Sinai. Mai apare menţionată şi într-un document din 5 iul. 1589. Se ştie că după terminarea ei (între 1578-1579) a fost închinată de către ctitor Mânăstirii Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai. Avariată în 1595 cu ocazia retragerii trupelor turceşti conduse de Sinan Paşa, este refăcută de vistierul Pană, considerat de acum drept al doilea ctitor. Mânăstirea se va numi de acum „Mânăstirea lui Pană vistierul” însă la începutul sec. al XVII-lea apare ca Mânăstirea Sf. Ecaterina. În 1611 este arsă de armata lui Gabriel Bathory; un călugăr a fost omorât iar hrisoavele i-au fost luate (aşa cum menţionează acte din 4 iun. 1613, 4 mart. 1615 şi 11 ian. 1617). Într-un document din 28 iun. 1619 se aminteşte că Ivaşco Dvornicul donase Mânăstirii Sf. Ecaterina din Bucureşti, «unde este hramul Sfintei Ecaterina, care este metocul Sfintei Mânăstirii de la Sinaia», o parte din moşia satului Bereşti. Iovaşco Dvornicul a putut face această donaţie cam în intervalul anilor 1577-1583. Alte hrisoave s-au dat la 9 mai 1579, 17 mai 1579, 17 sept. 1586, 6 iul. 1588, 24 ian. 1609, sept. 1601-1602/sau 1611-1616.
La data de 28 iun. 1619, Macarie, este ales egumen. Aflând de vinderea moşiei Bereşti şi de cheltuirea a 10.000 aspri, pentru reparaţiile morilor de la Svrăceşti, reclamă la domnie (la Târgovişte). Stareţul apelează la urmaşii vechilor ctitori: Ivaşco marele vornic, Băleanu, Golescu şi Nicola mare pitar, care semnează şi ei reclamaţia alături de cei care cumpăraseră. Domnitorul Gavril Movilă (1618-1620) hotărăşte ca moşia să fie înapoiată Mânăstirii, iar, pentru că pe o porţiune fuseseră construite case, curţi, ogrăzi, s-a hotărât să li se mai dea: bani, scule de argint, ţigani. În 1624 acest Macarie era încă egumen aici, semnând într-un act ca martor [Macarie egumenul Mânăstirii Sf. Ecaterina (Catarena)]. La 29 aug. 1657, patriarhul Macarie al Antiohiei după ce vizitează biserica mitropolitană zidită de Constantin Şerban Basarab Vodă (1654-1658) şi încă netârnosită, merge de acolo, aşa cum spune Paul de Alep «la o Mânăstire cu numele Sfânta Ecaterina, unde sunt egumeni şi călugări de la Muntele Sinai». La 2 mart. 1668 apare ca egumen Sofronie, care candidează pentru scaunul de episcop al Râmnicului. În anul 1679, patriarhul Dionisie IV Seroglanul (1671-1673; 1679; 1682-1684; 1686-1687; 1693-1694), care mai târziu (1681) se va stabili pentru o perioadă de timp bună în Ţările Române, „a luat parte la o pricină mai grea a Bisericii din Ţara Românească şi anume: mitropolitul Teodosie fusese scos din scaun la 1672 de către Grigorie Ghica (a doua domnie: 1672-1673), duşmanul Cantacuzinilor, pentru rolul pe care-l jucase în mişcările contra grecilor. La capetele de acuzaţie împotriva lui se va fi numărat şi atitudinea energică a sa împotriva pretenţiilor episcopului de la Sinai de a lua pe seama Mânăstirii închinate Sfânta Ecaterina din Bucureşti (Mânăstirea lui Pană), deci pe seama Sinaiului, biserica Mitropoliei Ungrovlahiei din Bucureşti, care, zicea el, fusese ridicată de Constantin Vodă Şerban, cu vreo 10 ani mai înainte, pe fostele proprietăţi ale numitei Mânăstiri. Mitropolitul şi poporul se indignară. Radu-Vodă Leon însuşi dădu hrisov de respingere a îndrăzneţei cereri, Mitropolia rămânând bună stăpână peste hotarele şi moşiile cu care o înzestrase fondatorul ei, Constantin Vodă Şerban. Numai că de pe urma acestor întâmplări, mitropolitul petrecea acum în surghiun la Tismana” (M. Branişte).
Aproximativ în anul 1717, Filotei Sinaitul – egumen al Mânăstirii Sf. Ecaterina – «dă zapis lui Asan vel Sluger şi soţiei acestuia, ca să ţie un loc al Mânăstirii de aci din Bucureşti, alăturea cu Sfântul Gheorghe cel vechiu», iar la 24 mart. 1748 este ales episcop al Buzăului, în locul lui Metodie, D. Filaret, arhimandrit la Sf. Ecaterina. În 10 dec. 1734 apare însă ca stareţ la Sf. Ecaterina din Bucureşti un anume Coman, care nu este amintit în pomelnicul Mânăstirii, după nume român. Semnează: «Coman ieromonah igumen sfănta Ecaterina». Între anii 1774-1782 Doamna Ecaterina, soţia lui Alexandru Ipsilanti, «a făcut un han aproape de Mânăstirea Sfintei Ecaterine, metoh al muntelui Sinai, pe care l-a afierosit numitei Mânăstiri». În acest interval de timp o însemnare a eclesiarhului Mânăstirii Frumoasa din Iaşi menţionează ca egumen pe un anume Ioachim:
„Să să ştii, de cănd am fost dascal la Sfănta Mânăstire Frumoasa în zilele prealuminatului şi preaînălţatului Domnului Domnu Costandin Alexandru Voevod; iar mitropolit era Iacov a toată Moldavei, dar egumen era Sfintei Mânăstiri şi Sfintei Vineri şi Frumoasei arhimandrit chir Ioachim şi era om bun şi milostiv şi era om bătrân, ca la 70 de ani la a doao egumenii a sfinţii sale la Frumoasa i la Sfănta Vineri mari fiind aice mai înnainte cu 30 de ani apoi cu blagoslovenie sfinţilor părinţi Sinai şi cu voe lui Dumnezeu s-au orănduit la Bucureşti la Sfănta Mânăstire Mărginenii, mai pă urmă şi la Sfănta Mânăstire Ecaterina, ce este în oraşu Bucureştii. Apoi di acolo au venit al doilea aice egumen şi eclisarhu peste toate mânăstirile, ce sint sinaite. Iar eu smeritul şi mult greşitul şi păcătosul, ce sint din veletul mieu de aice din Moldova, de pe apa Siretiului de la Sfănta Mânăstire Dolheştii, ce să prăznuieşte hramul Sfănta Troiţă şi am venit aice la velet (1799) Sep 20 şi m-am tocmit cu sfinţie sa şi m-am aşăzat clisiarc; dascal de biserică unde copii, ca să-i învăţ, ci-i din casă 7. acasta. Gheorgi dascal ot Roman 1800 luni 16 Vinemin cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop Romanului.”
Urmaşii ctitorilor s-au ocupat de repararea şi refacerea ei. În 1775-1782 doamna Ecaterina, soţia lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), face unele reparaţii clădirilor, construieşte un han în apropierea lor şi-i dăruieşte câteva prăvălii pentru a-i mări veniturile. În 1789 egumen fiind Meletie Criteanul, prin colectă se face un artofor din argint iar la 25 august 1794, Nicandru, dichiu al unei mânăstiri din Răsărit obţine de la mitropolie o permisiune de pelerinaj prin ţară, având drept chezaş pe arhimandritul Anastasie de la Sf. Ecaterina. În actul lui Constanin Moruz din 27 nov. 1793, prin care obligă marile mânăstiri din Bucureşti «atât ale ţărei cât şi cele închinate… a face câte o moară cu cai, ori înăuntru mânăstirii sale, sau, unde va fi curtea strimtă, afară în deosebit loc, care până în douăzeci de zile, mult până în doăzeci şi cinci, să fie gata desăvârşit», aminteşte şi Mânăstirea Sf. Ecaterina. Acestea vor rămâne «totdeauna acaret mânăstirilor» respective.
În 1806, în istoria fraţilor Tunusli, este trecută cu biserică de piatră dar în rândul mânăstirilor fără hanuri. Din 1810 avem o catagrafie a bisericilor din Bucureşti în care se dau informaţii şi despre Sf. Ecaterina, iar în 1813 este amintită printre mânăstirile de categoria a doua din ţară. În 1815 moşia Popeşti a Mânăstirii este inundată de apa Ilfovului (cca. 2000 de stânjeni). Între 1820-1822 găsim egumen la Sf. Ecaterina din Bucureşti pe părintele Stratonichias, la 21 febr. 1836 fiind ales Ambrozie. În anul 1838 a fost avariată de un cutremur. Un minei (pe luna august, tipărit la Neamţ 1831) păstrează semnătura lui Ambrozie cu o însemnare din luna mart. a anului 1839. Acelaşi stareţ semnează şi un act din 25 sept. 1842. În dec. 1844, Departamentul pentru pricinile bisericeşti face cunoscut stareţilor mânăstirilor închinate că începând de la Sfântul Gheorghe anul viitor, vor trebui să se supună condiţiilor ce se vor stabili în privinţa arendării moşiilor sus-numitelor mânăstiri.
Într-un act din 20 ian. 1845 găsim egumen la Mânăstirea Adormirii Maicii Domnului din Rm. Sărat (metoh sinait) pe Policarp răspunzând alături de Ambrozie Departamentului pentru pricinile bisericeşti că nu poate accepta condiţii pentru arendarea moşiilor ce aparţin Mânăstirilor lor, cum sunt Mânăstirile pământeşti, fără permisiunea chiriarhiei de care aparţin ei, adică Sinaiul. Departamentul respectiv, la 31 ian., face o adresă către Mitropolie în care cere să fie luate măsuri faţă de egumenii respectivi pentru că «nu să cuvine a să afla mai mult ocărmuitori dă mânăstiri». În 3 febr. 1845, domnitorul ţării dă un ofis prin care hotărăşte îndepărtarea egumenilor de la conducerea mânăstirilor respective «pentru nepilduita lor nesupunere, ce au arătat, către oblăduirea ţării… şi să se întoarcă la urma lor peste hotar» iar Mitropolia să pună la Sf. Ecaterina să ţină locul stareţului până va fi trimis egumen de la Sinai PS Atanasie de Palmiras care «să priimească asupră-i toată zestrea Mânăstirii, ce i se va paradosi de către numiţii orânduiţi prin catagrafii». Mitropolia delega pe paharnicul Iordache Zosima care împreună cu paharnicul C. Tocilescu din partea logofeţiei, aveau datoria să încunoştiinţeze pe stareţul de la Sf. Ecaterina de această hotărâre, să facă un inventar al Mânăstirii în trei exemplare şi să aducă la Mitropolit pe arhimandritul Policarp. Catagrafia este semnată cu data de 10 apr. 1845. La această dată însă deja stareţul Ambrozie era iertat în urma demersurilor pe care le-a făcut la domnie şi repus în funcţii. În august 1846 Mânăstirea este vizitată de către Porfirie Uspenski, care lasă următoarea însemnare:
„Mânăstirea Sf. Ecaterina, care se află după Mitropolie, aparţine Sinaei. În ea este o biserică mică, urâtă şi veche; dar casa egumenului este largă, luxoasă şi frumoasă. Această Mânăstire este înconjurată cu un gard de scânduri. Îi aparţin treizeci de case din apropiere ce se dau în chirie.”
La 9 iul. 1847 se face o nouă catagrafie cu ocazia instalării ca stareţ a arhimandritului Grigorie Catriniotu. Acesta, la 3 febr. 1849 scrie mitropolitului:
„Biserica aceştii Mânăstiri a Sfintei Ecaterini, hanul şi baia de lângă dânsa aflându-se în cea mai proastă stare, cea dântâiu este de neapărată trebuinţă a se reînnoi. Iar cele din urmă a lua o însemnată reparaţie. Preasfinţitul arhiepiscop şi eforul Sfântului Munte Sinai având bună ştiinţă de starea acestor edificiuri şi dorind a lor înnoire şi reparaţie potrivit mulţămirei înaltei stăpâniri, a pus îndatorire asupra suptiscălitului a desăvârşi acastă trebuincoasă operaţie, dându-mi voe – înalta stăpânire – să vânz dooă păduri ale aceştii Mânăstiri însă una de la moşia Popeştii din acest judeţ Ilfovul şi cealaltă de la moşia Beiul din judeţul Teleormanul, care este cu mult mai mică decât cea de la moşia Popeştii. Şi pentru că fiinţa Mânăstirei atât de mărginită este, încât nici cea mai mică părticică din cheltuelile ce se cer la castă reînoire a bisericii şi la reparaţiile celorlalte clădiri, cu tot întâmpina şi mai cunoscând de aproape că cele dooă pădurici nu cuprind niscaiva lemne de felul acela, ce după vremi ar putea ajunge în stare, încât să să poată face cherestea dintrânsele, ci numai lemne albe, care tăindu-se odată, apoi în curs de puţini ani cresc iarăşi la loc…”
Răspunzând cererii stareţului Grigorie de a vinde cele două păduri, la 18 febr. ptrintr-o adresă către Căimăcămie şi alta către Logofeţie, Mitropolia menţiona că a găsit necesară vinderea pădurilor, dar cu condiţia ca banii să fie folosiţi strict de către egumen pentru reparaţii «fără să fie slobod igumeni a trimite dintrânşii supt niciun cuvănt peste graniţă».
La 22 febr. 1850, stareţul cere binecuvântare să înceapă dărâmarea bisericii în vederea reconstrucţiei ei, menţionând că avea materialele şi planul gata. Mitropolitul Nifon pune o rezoluţie care prevedea aşteptarea până ce Logofeţia va lua cunoştinţă de acestea. Logofeţia abia la data de 29 mart. a aprobat începerea lucrărilor. În 1852 biserica era terminată, iar în interior pe peretele de apus, în stânga, era pictat patriarhul ecumenic Constantin Sinaitul care în 1788 fusese adus la Iaşi de unchiul său Chiril, arhiepiscop de Sinai, pentru a învăţa limba franceză, iar mai apoi trimis la Kiev pentru filosofie şi teologie. În 1805 a devenit arhiepiscop de Sinai. Alături, în dreapta, era zugrăvit şi stareţul Sf. Ecaterina din Bucureşti, Grigorie Sinaitul. Biserica fost pictată de Constantin Lecca şi Mişu Popp, pictura de pe catapeteasmă fiind făcută pe pânză la Muntele Sinai şi aplicată pe lemn. Pisania bisericii, cu data 1 mai 1852, are următorul text:
„Această biserică este a înţeleptei muceniţe Ecaterina, fecioara adoratoare a lui Hristos, straja cea foarte sigură a pământului sinaitic. Căzută de vreme s-a ridicat din nou acum prin zelul insuflat de Dumnezeu şi prin învoirea renumitului aceluia patriarh Constantinos, care a avut odată cârma patriarhiei ecumenice şi care de patruzeci şi şapte de ani îngrijeşte cu multă socoteală de toate lucrurile muntelui Sinai cel umblat de Dumnezeu. Prin devotamentul şi osteneala lui Grigorie Sinaitul, episcopul Agatonichiei şi igumenul Mânăstirii. 1852, luna mai 1.”
La 25 ian. 1853 Mânăstirea serbează pentru prima dată al doilea său hram, Sf. Grigorie Teologul. Aceasta însă numai până la Secularizare. În ziua de 24 iul. 1861 s-a făcut un nou inventar la instalarea noului stareţ, Chiril, aşezat în locul lui Grigorie care demisionase. La 2 iun. 1862 este dărâmat hanul Mânăstirii prevestind Secularizarea şi deposedarea Sinaiului de bunurile închinate.
În anul 1862 la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Bucureşti, se făceau slujbele şi se pomeneau ctitorii, existând aici 2 preoţi, 1 diacon, 2 cântăreţi şi 1 paracliser. În anul 1863 biserica era deservită de arhimandritul Chiril, preoţii Nicolae Eftacsias şi Nicolae, diaconul Dimitrie Alexandrescu, cântăreţul Ghiţă Ionescu şi ierodiaconul Damian ca iconom. La această dată venise deja hotărârea ca la strana din dreapta să se cânte în mod obligatoriu în limba română. La 5 ian. 1863 s-a făcut o plângere către Ministerul Cultelor pentru înapoierea cărţilor greceşti, lipsind cele româneşti. La 20 iun. 1863 se mai face o catagrafie cu obiectele Mânăstirii. După puţină vreme, la 28 iun. 1863, stareţul Mânăstirii este demis pe motivul înstrăinării documentelor, conducerea ei fiind încredinţată unei «curatorii provizorii» formată din Grigorie egumenul Mânăstirii Radu Vodă şi monahul Simion, îngrijitor la Mânăstirea Spirea din Deal. La 29 oct. 1863 se hotărăşte că Mânăstirea «rămâne schimbată în biserică de mir». Spre sfârşitul sec. al XIX-lea devine paraclis al Seminarului Central, săvârşindu-se aici praznicele teologice şi slujbele arhiereşti. În 1909 biserica a fost din nou reparată, ca de altfel şi în 1960. Astăzi, nu a mai rămas din Mânăstire decât biserica, paraclis al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preluată de Institutul Teologic şi Seminarul Teologic aflate pe atunci în clădirea actuală a Facultăţii de Teologie. Această schimbare din biserică de mir în paraclis teologic s-a făcut la 1 oct. 1959, enoriaşii fiind ataşaţi parohiei Sf. Spiridon Nou din apropiere.
Un pomelnic din lemn, se pare din anii 1750-1800, cuprinde după ctitori numele următorilor stareţi sinaiţi: Anastasie (1583-1592), Lavrentie (1592-1617), Ioasaf (1617-1660), Anania (1661-1671), Ioanichie (1671-1702), Macarie, Atanasie (1708-1720), Ioanichie (1721-1728), Nichifor (1729-1747), Constantin (1748-1759), Chiril (1759-1790), Dorotei (1794-1797), Neofit şi Cosma. Lipsesc din această enumerare Nectarie Cres (1661) şi Cosma Bizantinul (1702-1707). Nu ştim cine au fost Macarie, Neofit şi Cosma. Dacă ultimul dintre stareţii pomeniţi este Dorotei Bizantinul, este foarte posibil ca Neofit şi Cosma să fie două persoane importante de la Sinai, poate economul şi dikaios-ul, cel care ţinea locul de stareţ în lipsa arhiepiscopului. Puţin probabilă identificarea lui Cosma cu Cosma Bizantinul. Ni se dau şi numele stareţilor Mânăstirii din Bucureşti: Filotei, Macarie, Anania, Gherasim, Gherman, Nichifor, Gherasim, Ghenadie, Teofan, Ioachim, Dionisie, Teofan, Simeon, Silvestru, Dionisie, Teoclit, Antim, Gherasim, Sofronie, Grigorie, Ieremia, Agapie, Dionisie, Varnava, Meletie, Chiril, Meletie, Antemie arhiereul, Ambrozie.
Hanul Sf. Ecaterina. A fost zidit între anii 1775-1782 de către doamna Ecaterina, soţia lui Alexandri Ipsilanti. Se găsea pe locul unde se află actuala Facultate de Teologie şi avea mai multe camere şi obligaţia de a găzdui negustorii turci. Mai târziu, încăperile acestuia au fost închiriate pentru cârciumi, fierării, băcănii etc. La 29 aug. 1784 Mihai Şuţu a hotărât că hagiul de la Sf. Ecaterina «întru acest han are a primi pe toţi neguţătorii turci capantâi şi că la acest han s-a orânduit a fi numai conacul lor». La 28 sept. revine şi spune ca aceşti turci să fie găzduiţi numai la hanul lui Zamfir şi la hanul Colţei.
Se cunosc foarte puţine lucruri despre arhitectura hanului. Se crede că era un han mai mic faţă de renumitele hanuri bucureştene, încadrat încă de la început între hanurile de mahala. Este distrus în anul 1823 de un cutremur, afectat fiind şi de seismele de mai înainte. O catagrafie din 21 febr. 1836 îl arată cu 22 încăperi în faţă şi altele în spate, aducând un venit de 6.690 lei. În 1861 conducerea oraşului hotărăşte dărâmarea lui. Chiriaşii au făcut însă plângere la domnitor care le-a aprobat preavizul de 3 luni stabilit de lege pentru dărâmarea clădirilor locuite. A fost demolat în toamna anului 1862.
Casele egumeneşti. Potrivit catagrafiei din 24 febr. 1836 vechile case aveau şapte camere, acoperite cu şindrilă, sub ele având o pivniţă, iar sub pridvorul casei o cămăruţă. Anexe: un şopron, un grajd şi o odaie. Se mai găseau aici o căsuţă veche în partea de apus şi «două dărâmături de colibe ţigăneşti». După 1838 pe locul acestora s-au ridicat alte zidiri. Catagrafia din 24 iul. 1861 spune:
„1 pereche de case mari cu şase odăi, toate zugrăvite, cu sobe nemţeşti în cinci dintr-însele, iar în una muscălească, uşi, paturi, ferestre cu geamurile lor îndoite, având în trei odăi şi câte un dulap în perete văpsit, pardoseala de scânduri de brad, cu sală în mijloc asemenea pardosită cu scânduri, cu o cămară şi…, dedesupt sufragerie şi un beci cu două despărţituri, pivniţe alături încăpătoare de 35 buţi. (Casele) învelite cu şindrilă, de jur împrejur jgheaburi de tinichea vechi. Jos în curte, odăi ce se alcătuiesc de o cuhnie, o odaie în care a şezut parohul bisericii, alta pentru slugi, două şoproane cu două ambare stătătoare şi un grajd, iar în capul acestora despre răsărit, două odăi făcute din nou, toate învelite cu şindrilă şi jgheaburi de tinichea, pe alocuri stricate, şi curtea pardosită pe jumătate cu piatră, asemenea şi în faţa caselor de la poartă până la scară.”
Este posibil ca aceste case egumeneşti să fi fost dărâmate o dată cu hanul, pentru a se construi Şcoala Normală. Mahalaua Sf. Ecaterina este amintită la 8 apr. 1714.